Suflete cenuşii

Dacă, din varii motive, renunţi o vreme la lecturi şi găseşti tot mai greu timpul şi dispoziţia pentru a citi, atunci cu "Suflete cenuşii" ai toate şansele să redescoperi, în întregime, această plăcere (sau să o descoperi, eventual, dacă nu ai întâlnit-o niciodată). Este o carte antidot, un vaccin literar. Am citit-o pe nerăsuflate, într-o singură zi.

Philippe Claudel; sursa foto: www.lejdd.fr

Cu toate că povestea este populată cu procurori, judecători, poliţişti, crime şi război, încât ai spune că este o istorisire poliţistă, în realitate se dovedeşte a fi numai pe jumătate o astfel de poveste. Nu mai contează foarte mult prinderea vinovaţilor cât descoperirea şi înţelegerea lor. Fiindcă în această carte tristă lumea nu se împarte în două, în răi şi buni, în frumoşi şi urâţi, în alb şi negru: totul este cenuşiu. O carte scrisă "în cădere". În căutarea vinovaţilor, poliţistul care rememorează acum totul, devine el însuşi autorul şi părtaşul unor crime. Nimeni nu scapă.

Scriu. Asta e tot. Într-un fel, e ca şi cum aş vorbi singur. Fac conversaţie cu mine însumi, o conversaţie din altă epocă. Intercalez portrete. Sap fără să-mi murdăresc mâinile. (...) Scrisul mă face să trăesc în doi.

Nu există personaje pozitive sau negative. Toată lumea se împărtăşeşte din rău aici şi fiecare poartă cu sine măcar o fărâmă de vină. Cine nu a comis o crimă în realitate, măcar în gând a făcut-o. Iar acest mod de a fi pare o condiţie a supravieţurii. Cei care sunt inocenţi nu rezistă. Devin imediat victime.

Dar poate că tocmai asta m-a făcut să rezist atât, acest dialog pe o singură voce, mereu aceeaşi, întotdeauna a mea, şi opacitatea acestei crime care poate că n-a avut alt vinovat în afara opacităţii înseşi a vieţilor noastre. E tare ciudată viaţa. Ştim noi oare vreodată de ce venim pe lume şi de ce rămânem aici? Să revăd Cazul, aşa cum am făcut-o eu, era fără îndoială un tertip ca să nu îmi pun adevărata întrebare, cea pe care refuzam s-o vedem ivindu-ni-se pe buze, în minţi şi în suflete, care nu sunt, e adevărat, nici albe, nici negre, sunt cenuşii, suflete cenuşii, aşa cum îmi spusese cândva Josephine.

În obscuritatea şi melancolia lor fiecare dintre personaje luptă însă pentru linişte şi împăcare, atât de mult încât răul devine explicabil, de înţeles, acceptabil...În plus (iar aceasta pare a fi o altă convingere a lui Philippe Claudel), fiecare individ, oricât de cenuşiu ar fi el, oricâte regrete ar trage după sine, oricâte amintiri sau devieri, ascunde o sursă a salvării, o idee a binelui, a frumuseţii. Singura diferenţă dintre personaje stă însă în faptul că pentru unii această idee se regăseşte printre morţi, iar pentru alţii printre vii. După acest "tipar" par să "funcţioneze" atât Procurorul Pierre-Ange Destinat cât şi poliţistul. Există însă şi două excepţii (cel puţin), Judecătorul Mierck şi ofiţerul Matziev. Pierduţi într-un cotidian în care se bălăcesc cu ardoare cei doi sunt mai degrabă irecuperabili. Nu mai sunt de mult cenuşii. Ei sunt total negri, iar acest lucru pare să fie o contradicţie, totuşi...

Suflete cenuşii
Philippe Claudel
Editura Polirom, 2007
Trad. Claudiu Komartin