Tunelul

Tunelul este una dintre cele mai bogate cărţi ce au fost scrise vreodată. Nicio vorbă nu este în plus, nicio frază, niciun semn de punctuaţie. O adevărată bijuterie literară. Urmărind o ramificaţie fantastică, descrierile coboară în cele mai ascunse cotloane ale sufletului, pentru a scoate la lumină o cauzalitate stranie şi  corespondenţe nebănuite între trăiri, idei şi sentimente. Iar dacă vei reuşi să urmăreşti firul acestei descrieri, dacă vei reuşi să ţii pasul cu aceste introspecţii abisale mai mult ca sigur vei fi suprins să descoperi, la un moment dat, că nu este vorba în această carte numai despre un anume Juan Pablo Castel. Nu. Până la un punct este vorba şi despre tine. Este o poveste universală. Juan Pablo nu este decât o actualizare a unei posibilităţi infinite.

Despre ce este vorba în Tunelul? Despre singurătate. Despre o singurătate cumplită şi pe deplin conştientizată din care, în lipsa acceptării şi a resemnării, nu poate izvorî decât patima, speranţa mistuitoare, dragostea devoratoare, gelozia absolută. Este o carte despre singurătate şi despre ceea ce se întâmplă atunci când se înfiripă credinţa absurdă că în această singurătate pot exista ferestre, intervale, posibilităţi de evadare... Tunelul este modul de a fi al individualităţii, expresia perfectă a separării şi izolării sale, a neputinţei sale. Este un fatalism în cele din urmă. Şi o formă a absurdului.

Parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că că cele două coridoare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise. Ora întâlnirii sosise! Era adevărat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele? Câtă iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despărţitor era de data asta din sticlă pentru ca eu să-i pot vedea chipul tăcut şi neatins...Dar zidul nu era întotdeauna din sticlă: uneori era din piatră neagră şi eu nu mai ştiam atunci ce se petrece de cealaltă parte şi nici ce face ea în aceste intervale. Mă gândeam că poate în aceste momente chipul era altul, că surâdea poate altuia, şi că toată această poveste cu coridoarele era o invenţie a mea şi că, în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinereţea, întreaga viaţă.

Tunelul este cartea unei vârste, şi nu neapărat fiindcă ar fi vorba despre o poveste de dragoste, ci fiindcă nu ia în calcul, în niciun fel ideea resemnării. Chiar şi după înfăptuirea crimei, după ce şi-a materializat toate gândurile şi bănuielile împotriva Mariei, Juan Pablo rămâne cert convins că ea a privit, la un moment dat prin fereastra aceea şi că înţelegerea şi comunicarea chiar au existat cândva.  

Tunelul
Ernesto Sabato
Editura Humanitas,
Trad.: Tudora Sandru Mehendinţi