Chiar dacă în secolul XX s-au publicat mai multe cărţi decât în întreaga istorie a omenirii sunt convins că puţine dintre ele vor rezista timpului. Cu siguranţă însă printre acestea se vor afla şi cărţile lui Saramago.
Deşi ca forţă a scriiturii şi Orbirea şi Memorialul Mânăstirii sau Pluta de piatră stau deasupra, am ales să vorbesc aici despre Peştera deoarece din acest roman răzbate cea mai profundă tristeţe, cea mai sinceră credinţă a lui Saramago că lucrurile merg într-o direcţie greşită (adică spre Centru) - idee care reiese cam din toate scrierile sale.
Mi se pare memorabila tristeţea lui Cipriano Algor, strădania sa de a rezista în faţa Centrului, a marelui monstru care produce şi vinde copii pentru orice: copii ale naturii, ale vieţii, ale libertăţii. Ultimele sale zile de olar, încercarea de a vinde noi produse dar şi savoarea pe care o are natura în mijlocul căria a trăit şi care l-a hrănit atât, poezia ei, tânguiala şi plânsul sunt de neuitat. Ce este însă Peştera? Este stadiul final: o descoperire în măruntaiele Centrului care vorbeşte însă profund despre natura şi efectele Centrului: oamenii au ajuns palide copii ale oamenilor din peştera lui Platon...Cu orice risc Cipriano Algor se întoarce în mijlocul naturii...
Peştera
Autor: Jose Saramago
Ed. Polirom, 2005, trad.Mioara Caragea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu